La Curtişoara cu Mama Domnica Trop


Tabloul realizat de pictorul severinean Andrei Coptil şi prelucrat de Dr Isidor Chicet – doctor în etnologie pentru revista Răstimp editată de Consiliul judeţean Mehedinţi

Răstimp – revistă de cultură şi tradiţie populară a judeţului Mehedinţi, editată de Consiliul judeţean Mehedinţo şi Centrul cultural “Nichita Stănescu” din Drobeta Turnu Severin

Articol publicat în nr 4 al anului 2011

Am plecat la Isverna luni pe la prânz pentru a ajunge la Mama Domnica şi a avea apoi timp să ajungem la Târgu Jiu unde ne aştepta D-nul Dorin Brozbă. La 6 seara urma să mergem la Tele 3 pentru o emisiune „în direct”. Mama Domnica ne aştepta chichită şi primenită având în mână o gentuţă patrată de voiaj unde îşi pusese vreo două costume populare pentru inaugurare, făcute chiar de dânsa. Ne-am îmbrăţişat îndelung când ne-am văzut „mâncace-ar baba de copil” şi s-a apucat degrabă să pună masa cu bucatele pregătite încă de dimineaţă: ciorbiţă de pui şi brânză cu ouă prăjite la ceaun. I-am spus că nu mai stăm să mâncăm că nu mai este timp, aşa că am luat ce mai era de luat (un flanel de lână că se lăsa răcoare) şi după ce ne-am despărţit de tata Gheorghe ne-am dus la maşina parcată mai în vale, sub mărul lui nea Vasile.

Tot aici am lăsat-o şi ultima dată când mi-a deschis poarta largă chiar nea Vasile – vecinul Mamei Domnica. L-am certat atunci că era cu ţigara în gură şi mi-a spus că e singurul lui viciu păstrat încă de când era şofer pe TIR. L-am rugat să se caute la inimă că spunea că se simte obosit dar nu a mai apucat: grijile legate de nunta ce se apropia, efortul sau cine ştie ce alte defecte neştiute i-au oprit inima brusc. Mama Domnica mi-a povestit că în ziua aia nea Vasile a venit la ea atras de mirosul bulionului de roşii pe care ea îl fierbea în căldare, pe vatră. „Ce găteşti bun aci bucătăreaso?” a întrebat-o nea Vasile. „Fierb câta rosii” i-a spus ea apoi a adăugat: „Dacă îţi plac şi vrei să guşti îţi pun într-o starchină!”. „Nu, nu vreau acu” a spus nea Vasile. S-a-ntors din poteca ce leagă cele două case şi i-a reamintit Mamei „Să veniţi la nuntă la fată”. Mama Domnica i-a spus că „Nu putem veni amândoi că n-ar cine rămâne acasă cu trebile”. „Atunci să vii neaparat mata ca să-mi faci un cântec”. „Bine, mă Vasile aşa o să fac, o să vin eu şi ramâne Gheorghe acasă”   apoi a trecut poarta la el. Câteva zeci de minute mai târziu era întins pe patul din odaie – mort. Mama Domnica a fost şi l-a privegheat şi i-a cântat bocetele ei preabinecunoscute, i-a cântat la cruce aşa cum nu a mai făcut-o niciodată, şi a fost apoi la slobozitul apelor la peşteră aşa cum se obişnuieşte de câteva mii de ani…

Toate astea mi le-a povestit repede pentru a mă familiariza cu ultimele evenimente importante petrecute în mica comunitate de pe dealul Isvernei. Apoi am coborât încet, că o durea un genunchi, la maşină. Aici am luat din spate, de la lunetă, tabloul – portret realizat de Andrei Coptil (încă proaspăt!) şi i l-am arătat spunâmdu-i că o să-l pun pe perete la Case ei Muzeu de la Curtişoara. „Bine mamă, mi-a spus, pune-l că şi eu o să mă pun lângă muma mea cât ge curând”. „Lasă Mamă Domnică, nu spune aşa că nu-i venit timpul, mai este până atunci”. „Ba mumă, nu mai estă, că so-apropiat!”.

Pe marginea drumului oameni din sat care au recunoscut-o, i-au făcut cu mâna, au salutat-o şi au întrebat-o unde merge. „La Târgu Jiu mamă!” „Vezi, să nu ne faci de râs!” i-au spus cineva în glumă, aruncând încă un braţ de coceni în căruţă. Ceilalţi adunau şi ridicau saci cu cartofi…

La Târgu Jiu ne aştepta cu nerăbdare D-nul Dorin Brozbă care i-a oferit Mamei Domnica un buchet mare de crini imperiali aşa cum se cuvine unei Regine. Pentru că vorba cântecului „care floare-n-floare noapcea pe racoare? Floarea crinului sî cu-a dorului”.

Domnul Dorin ne-a condus la Tele 3 unde Mama Domnica a fost în direct cu puţin sub o oră şi unde a cântat câteva din cântecele domniei sale. Telespectatorii din Gorj au aflat despre întâmplarea din secţia „Oncologie” a Spitalului din Tr Severin unde Mama Domnica a cântat pacienţilor canceroşi şi care pentru câteva minute au uitat de moartea imediată şi au început care să cânte, care să joace cu paşi mici, apăsaţi, care au început să plângă. O pacientă care avea o mască de oxigen la nas, şi-a dat-o jos pentru a o asculta mai bine şi a uitat ulterior să şi-o mai pună…

Am mers apoi la o terasă unde am mâncat o ciorbă de curcan cum „rar gasăşti o dată-n an” cum s-a exprimat amuzată de rimă, Mama Domnica. Până a venit ciorba, am dat însă fuga la o farmacie de pe colţ pentru a lua nişte prafuri pentru genunchiul Mamei care se umflase şi o durea îngrozitor.

De aici am mers direct la Curtişoara la Casa de oaspeţi – apartamentul lui Tatarăscu unde am fost cazaţi. Am făcut insulina apoi am stat pe terasă până târziu în noapte la poveşti cu Mama Domnica. Pentru cei ce încă nu ştiu, ea este un isvor nesecat de vorbe cuminţi şi bune de ţinut minte. Ne-a arătat costumele, ne-a povestit cum le-a cusut sau ţesut în lungile nopţi de iarnă, de la care vecină a luat „cocleţii”, care vecină n-a vrut să-i dea şi ei modelul, da cum a făcut ea să-l ţeasă până la urmă…. La miez de noapte, după îndelungi argumente şi păreri, am căzut de acord pe care ciupag şi care opreg urma să-l îmbrace a doua zi la inaugurarea Casei Muzeu. Le-a aşezat pe acestea cu o grijă aproape religioasă în fotoliul pe care a stat cândva Primul Ministru al României – Tatarăscu cel care a dat bani pentru ridicarea operele lui Brâncuşi la Tg Jiu, apoi am pus cu toţii pleoapele înaintea ochilor până a doua zi.

Dimineaţa ne-am trezit devreme, iar eu am dat o fugă în sat pentru a lua ceva de mâncare pentru că Mama are tratament şi mese fixe, rânduite după ceas. Apoi pe aceeaşi terasă celebră, sub soarele uriaş şi roşu de toamnă ne-am dat din nou la vorbe cu tâlc, aşteptând venirea mosafirilor, prietenilor şi a celor oficiali.

Am vorbit multe şi mărunte – mai ales de-ale vieţii. Era supărată şi resemnată că n-are pensie decât 33 de lei. Aceste rânduri vor sta mărturie pentru Marea Ruşine naţională: Majestatea Sa Marea Doamnă a cântecului popular românesc, Domnica Trop – are o pensie de doar 33 de lei. Nici o vorbă în plus!…

Apoi s-a bucurat că „măcar are o casă aci”. Şi „dacă îi vine să plece de la Isverna vine aci…” da… „ce se face că n-are lemne pentru la iarnă”. Apoi s-a răzgândit -„nu plec mumă de la Isverna că acolo sunt învaţată, aici ce pot face?”. I-am spus că aici, în viitorul apropiat, tot cu ajutorul oamenilor de suflet din Gorj, va fi cu siguranţă iniţiat şi pornit un Festival de folclor „Domnica Trop” şi care va da premii şi glorie celor tineri iubitori de vorbe fermecate. „Aşa să fie mumă, macar să nu ma uite lumea şi sa nu uite sa cânte”. Apoi, mi-am amintit să aduc din maşină,  la căsuţa ei de poveste, bustul de ipsos modelat de minunatul şi îndrăgostitul de Domnica Trop – Gabi Radovici, tablourile – Andrei Coptil şi portativul cu notele sufletului Mamaei scrise la „Ponoare- Ponoare” anul acesta dar şi discul de vinil – primul cel din 1973- cel care a făcut-o  celebră fulgerător în toată Europa.

Cineva poate, din cei ce vor citi aceste rânduri,  va găsi niscaiva bani cândva pentru a turna acest bust – plămădit dimpreună cu muzica Mamei Domnica într-un atelier severinean, în bronz. A se cunoaşte că şi bustul şi tabloul au fost realizate integral pe banii artiştilor severineni aceia care n-au mai găsit însă şi alţii pentru metalul necesar turnării.

Fetele harnice – angajatele Muzeului, ne-au deschis toate uşile şi au ascultat cu mândrie şi aproape cu evlavie sfaturile pe care Mama Domnica le oferea din inima ei generoasă. Când am atârnat pe perete tabloul lui Andrei Coptil – prezentat cu o seară înainte şi la televiziunea gorjeană, Mama Domnica a dorit ca poza mamei ei să fie aşezată chiar lângă acest tablou. Însă, până să batem cuiul în peretele proaspăt văruit, ea aluat poza alb-negru şi a ieşit afară pe prispă. Aici, a început să plângă încetişor „muma mea, muma mea, saraca de ea” apoi cu lacrimi în ochi a sărutat fotografia. După ce am aşezat pe soclu bustul care o reprezintă cântând, Mama Domnica  -Marea Preoteasă Sufletului Românesc Imaculat a simţit nevoia să-l îmbrobodească cu ceva „ n-are nimica pe cap!” şi atunci i-a împrobodit o maramă aurie până sub gât. Şi aşa a rămas bustul ei – împrobodit.

Am fost apoi să vedem şi Casa lui Gheorghe Zamfir (un pârleaz separă cele două case şi pe care Mama Domnica l-a trecut uitând de durerea de genunchi)  şi Bisericuţa lui Tătărăscu din imediata apropiere. Aici după ce a sărutat icoanele a rostit o scurtă rugăciune şi ne-am întors la apartament pentru ritualul îmbrăcării starielor de sărbătoare.  Momentul  legării năframei de către fetele ei–unic şi special după umila mea părere, este înscris pe peliculă şi va fi uploadat pe youtube pentru toţi iubitorii de Domnica Trop.

A urmat inaugurarea, discursurile elogioase, cântecele fetelor şi cele ale copiilor invitaţi, masa cu sarmale şi tocană de oaie la ceaun preparate de gazde şi plecarea. O colegă şi bună prietenă, Claudia Tutuman, mi-a spus că o doare capul. Atunci spontan i-am spus că-i deochiată şi am rugat-o totodată pe Mama Domnica să-i rostească un descântec iar ea a descântat-o deîndată ţinându-i cu drag capul lângă inima ei generoasă de Mamă bună a neamului românesc.

Îninte de a părăsi Gorjul, am mers (pentru că o lăsaseră „câta” durerile de genunchi) la Masa Tăcerii şi la Poarta Sărutului pe care Mama Domnica nu le mai văzuse niciodată. S-a bucurat şi s-a minunat de „ce-a putut să facă omu ăsta cu nume ca a lu tacicu” – Costain Brâncuşi!.

Pe drum mi-a spus că i-a plăcut mult tocana de oaie la ceaun preparată de cei de la Muzeu. „I-am spus lu Gheorghe că atunci când oi muri să-mi facă pomană cu carne de oaie. Vede el ce găteşte – varză cu oaie, tocană cu oaie, treaba lui, numa să fie cu oaie. Fetelor mele nu le place carnea de oaie da mie îmi place de-mi vine să mor de poftă”. „Păi îţi place pentru că toată viaţa mata ai crescut între oi, ai alergat după ele, le-ai dus grija, ai ţesut covoare de lână şi haine şi de-aia iţi place brânza şi carnea de oaie” i-am spus „Mumă, îmi place cel mai mult brânza cân o frig în tigaie cu ou si cu rosii aş mânca pana mor”…

La Isverna când am ajuns, soarele înroşit mare cât roata fântânii, se lăsa  sfios pe după dealul Cornetului înfăşurându-ne pe toţi într-o lumină roşie ireală.

Mama Domnica a urcat agale dealul spre căsuţa ei apoi a adăstat câteva minute pe băncuţa de sub măr, în timp ce două găini au zburat de pe gard, cotcodăcind prin faţa noastră de drag că ne-am întors acasă.

Înainte de a pleca, la rugăminţile mele, Mama Domnica mi-a dăruit toiagul ei albit ca un os, de vremuri şi de ani, din lemn de corn („lemnul lupilor”) cu care Majestatea Sa s-a preumblat ani de zile după oi şi capre „pe geanţuri” sau cu care a alungat cândva lupii. Este de departe cel mai preţios obiect pe care îl am, după dragostea ei desigur, şi pe care îl păstrez cu veneraţie şi sfinţenie până în ziua în care o să am ocazia să-l aşez lângă bustul ei de la Curtişoara. Iniţiaţii cunosc desigur semnificaţia profund totemică şi magică a toiagului în istoria străveche a poporului român.

Azi am sunat-o ca să-i aduc aminte să meargă la Primarul din Isverna ca să-i întocmească „ancheta socială” necesară dosarului de handicap. Acesta este singurul instrument care ar putea să îi crească cumva pensia de 33 de lei. Înainte de a fi prea târziu…”

Mama Domnica Dan Alexoae şi bustul realizat de Gabi Radovici din Turnu Severin

1 Comment

  • uite că există şi români cu caracter. DAN ALEXOAE felicitări! Sănătate Domnicăi Trop. Mulţumim că ne-o aduci din nou în case prin intermediul internetului

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!