La Curtişoara cu Mama Domnica…

Joi dimineaţa…

S-a crăpat şi ziua asta tot într-un vulcan încins. Soarele se iveşte imens şi roşu până la incandescenţă şi învăluie Severinul devenit asemeni unui cozonac glazurat scos şi uitat pe buza cuptorului.

Dimineaţă incandescentă

După ce mă-ntâlnesc cu Marinică, mergem la piaţă să mai luăm niscaiva legume sau ceva fructe ca să nu mergem cu mâna goală la Mama Domnica.

Femeia care îmi cântăreşte două lubeniţe imense se uită cu luare aminte la cămaşa mea cu râuri şi mă-ntreabă dacă nu vreau să vin să cânt la nunta fetei ei…

„Mamae, eu nu sunt cântăreţ, da poate că rezolvăm cumva şi treaba asta cu cântatu… Mai vorbim data viitoare că mai vin tot la mata că-mi plăcu cum pârâie lubeniţele lu mata!”…

„Te aştept să-mi spui, mumă!”…

La intrarea în piaţă, un tuciuriu cu chelia lucind roşu-portocaliu la soare, înşirase nişte pahare de plastic colorat pe trotuar şi aburea un ţăran precupeţ:

„Asta are, asta n-are, asta e câştigătoare!… Marcă banu şi ghiceşte!”…

„Lasă-l bre pe om nu vezi că-i amărât?”… îi spun tuciuriului. Ăsta se face că n-aude, mai face încă o dată mişcările cu paharele în timp ce unul care stătuse rezemat de chioşcul de flori se apropie tiptil şi-mi spune:

„Vezi-ţi bă de treabă!… Nu joci, nu te bagi!… Te mănâncă pielea?”…

Mă opresc să văd cum să tranşez problema asta, însă îmi aduc aminte că trebuie să ajung la Izverna. Săteanul care probabil că vindea ceva legume sau fructe pe la vreo masă, scoate cu degetele crăpate de soare şi cu pământ sub unghii câteva hârtii pe care i le dă cheliosului… Îi spun amicului să stea liniştit că n-am timp de ceartă acu, da ne mai întâlnim, şi plec încet spre staţia de benzină să mai bag câţiva litri de motorină să-mi ajungă şi de-ntors. Festivalul ăsta a căzut chiar înainte de salariul meu de bugetar şi banii sunt tot mai puţini. De aici mergem apoi la farmacia deschisă non-stop de lângă Spitalul Judeţean de unde mai luăm câte ceva pentru oase, spinări sau genunchi şubreziţi şi dureroşi. Banii se topesc iute iute din buzunare însă creşte în acelaşi timp nerăbdarea de a o reîntâlni pe Mama Domnica vie şi plină de dragoste aşa cum o ştiu şi nu doar auzită în cutiuţa subţire a telefonului celular…

Ajungem la Izverna pe la prânz după ce pierdusem un capac de la roata din spate prin gropile infernale din şoseaua Bâlvăneştiului. Mama Domnica mă aştepta în poartă îngrijorată de faptul că „nu prea mai avea insulină”…

„Las’ că uite îţi mai adusei o fiolă!”… îi spun. Mă îmbrăţişează cu drag, peste lubeniţele din braţe, apoi scot din buzunar un fel de stilou cu o fiolă plină de insulină înăuntru dar şi celelalte medicamente aduse…

„Aşa mumă, să i-o dau lu tactu’ Gheorghe că s-a termenat ailaltă”…

Ne aşezăm la umbră de viţă de vie şi începem să vorbim.

„Mă mumă, mă-ntreabă Mama Domnica. Da unde mergem noi acu?”

„Păi cum unde mergem… la Curtişoara la Festivalu lu mata!”…

„Daa?”…

„Păi ce-ntrebare-i asta? N-ai vorbit cu domnu Brozbă?”

„Ba am vorbit mumă, da parcă eu mai ştiu ce tot zice el, că vorbeşte fuga şi nu prea pricep”…

„Hai să te aranjezi ca să nu-ntârziem că vin copii acolo şi să nu ne-aştepte”…

„Hai mumă, hai. Da stăi aci mai întâi, să vă pun câta mâncare…”

În timp ce aşeza o farfurie cu brânză şi una cu roşii se uită peste gard şi oftează:

„Uite-te şi mata mumă, s-a ars de tot fasuiu şi roşiile, şi tot ce muncii cu tată-tu Gheorghe… Nu s-a face nimic anu ăsta… Murim de foame… Nici cartofi nu sunt… S-au ars definitiv… Nuş’ ce ne-om face la iarnă!”…

„Lasă nu te mai vaita atâta că-ţi aducem noi tot ce-ţi trebuie. Doar n-o să dai cu sapa până la 90 de ani!”…

Nu mă aude… Se uită lung, îngândurată peste dealurile Izvernei şi oftează:

„Am îmbatrânit mumă”…

„Lasă că mai e până atunci… Da unde-i tata Gheorghe?”

„Plecă să s-a tundă şi văd că uită să mai vină”…

Intră în casă şi vine cu o cămaşă nouă:

„Ia uite-te mata ce ciupag mi-a facut Oana!”…

„Frumos!” îi răspund admirând cusăturile şi împunsăturile migăloase ale Oanei Pîrvan. Ştiam încă de luna trecută că avea „în plan” să-i facă Mamei Domnica un costum întreg.

„În ciupagu ăsta cânţi deseară la Curtişoara?”

„Păi dară cum să cânt în altu?!”…

După ce mănânc, mă ridic şi cu resturile rămase mă dus să le arunc la câine. Acesta se ridică în două picioare mai să mă rostogolească apoi se aruncă asupra firimiturilor… O găină aleargă şi ea. Câinele latră scurt apoi o muşcă de cap. Biata găină se pomeneşte brusc fără creierii săriţi pe gard şi începe un dans al morţii îngrozitor.

Mărturisesc că nu am emoţii când merg la sala de necropsie şi am avut de-a face în cel mai direct mod de-a face cu moartea umană – fie la sala de operaţii, fie în Reanimare, fie atunci când lucram pe Ambulanţă însă vietatea asta care se zbătea şi se rotea  într-un mod straniu stropind cu sânge în toate părţile, m-a impresionat până la lacrimi.

Am strigat pe Mama Domnica să vină s-o taie iar ea după ce a prins-o, a  apucat-o de aripă, mi-a spus:

„Asta  fu cloţa mea a mai bună. Asta avea al mai bine grijă de pui cân sarea huliu la ei!”…

Chiar când eram pe punctul de a pleca, din porumbi se aud voci. Era o echipă de la televiziunea din Severin – realizatoarea de emisiuni folclorice Alexandra Dediu – la prima ei vizită acasă la Mama Domnica.

Aceştia sunt în Izverna pentru a realiza un reportaj şi înregistrează un interviu scurt de câteva minute sub mărul de pe coastă. Strângem apoi bagajele şi coborâm dealu la maşină ca să plecăm spre Târgu Jiu.

Echipa RTS acasă la Mama Domnica

„Mă mumă eu nu mai plec de-acasă de la mine că mie mi-e frică că m-ajunge moartea pe-acolo! Dacă nu veneai mata cu coraj, eu nu plecam defel pe caldurile astea de-acasă!”…

„Păi şi acolo tot acasă la mata eşti… Ai uitat că ai o casă acolo?”

„Am mumă!” îmi spune ridicând din umeri şi dând din mână ca şi cum ar fi vrut să alunge un gând…

M-a întrebat de câteva ori ce folos are ea acu la bătrâneţe că are o casă muzeu acolo la „scorţâşoara dacă nu-i dă nima nici un ban”…

I-am spus că nu ştiu, dar cu siguranţă că va primi şi ea ceva din banii adunaţi de la miile de vizitatori care ajung la Curtişoara.

„Poate că pe lumea ailaltă mi-o mai da careva mumă!”…

Mergem mai întâi la Turtaba s-o luăm şi pe Vetuţa – fata ei cea mică- aceasta tocmai venise de la adunat de fân şi era îngrijorată că vom întârzia.

Acasă la Vetuţa

O aştept să se aranjeze şi, ca să nu stau degeaba merg să văd şi să iau imagini cu vechea biserică de lemn de pe culmea dealului. Aici se află îngropată şi sora Mamei Domnica – Elena Firan care cânta şi ea cândva „de zâceai drace!”.

Bisericuţa din Turtaba

La intrarea în Târgu Jiu Mama Domnica începe să se vaite c-o doare capu şi burta şi îşi aduce aminte că „Plecarăm fără nimica de mâncare la noi. Mie acu mi-e foame că diabetu îmi cere de mâncare”…

N-apucă să termine vorba că începe să sune telefonul celular în buzunar. Domnul Brozbă ne întreabă unde suntem şi, ca şi când ar fi fost cu noi la discuţie, ne direcţionează spre Muzeul Judeţean ca „să mergem să mâncăm”. Peste vreo 5 minute însă, când eram deja în Târgu Jiu ne sună din nou şi ne re-direcţionează spre Curtişoara.

Aici, nişte fete harnice, spălau, tocau legume, porţionau o oaie, trebăluiau…

O duc pe Mama Domnica în cameră şi o rog să se odihnească până mă duc eu să aduc ceva de mâncare.

Fetele nu aveau nimic gătit în afară de o farfurie cu nişte ardei gras tocat pentru sarmale sau tocană probabil.

Mă sui în maşină şi merg în sat unde, cu chiu cu vai, din vorbă în vorbă, descopăr un bufet. Aici într-o vitrină era un singur cârnat aproape negru iar lângă, într-o ladă mai erau rămase trei pâini cât palma… Întreb negustorul – un om cumsecade de altfel, dacă are ceva ce ar putea ţine loc de mâncare şi după ce caută din ochi pe rafuri, printre pungi cu cipsuri , bomboane şi ţigări, îmi arată ultimele două cutiuţe de pateu de ficat. Le iau şi pe-acestea cu o pâine căutată îndelung  la prospeţime şi plec degrabă spre muzeu acolo unde mă aştepta Mama Domnica.

Mă duc la nea Petre – băiatul care ajuta fetele la treabă şi-l rog să-mi deau un cuţit să tai pâinea şi conservele. Apoi îmi aduc aminte de ardeiul tăiat cubuleţe şi mă-ntorc să iau vreo doi pumni. În cameră tai feliuţe de pâine pe care întind pateul şi peste care presar ardeiul. Mama Domnica mânâncă încet cu gândurile plecate cine ştie unde…

„Ia şi mata mumă”…

„Las’ că iau!”…

„Da parcă te-auzi că vorbişi să mergem nu ştiu une să mâncăm”…

„Păi da, da mata nu ştii că nu-i ca la telefon?”…

„Aşa o fi, mumă!”…

O las să mănânce pe îndelete şi-mi fac de lucru. Scot din geantă un braţ de bucheţele de frăguţe croşetate de doamna Rodica Belea din Timişoara şi îi dau pe cele trimise „special pentru Mama  Domnica”. Se uită uimită la ele, se scutură de firimiturile de pâine şi mă roagă apoi să-i spun  că-i mulţumeşte…  „să traiască mumă!”…

Frăguţele croşetate de doamna Rodica Belea din Timişoara special pentru Mama Domnica

Între timp apare şi domnul director Hortopan cu care merg în camera cu premii din altă clădire, să introducem în plăsuţele concurenţilor frăguţele aduse de la Timişoara pentru copii.

Copii care le-au primit ca premiu ar fi trebuit să ştie despre această femeie din Timişoara – o îndrăgostită de folclor şi de Mama Domnica Trop deopotrivă, că are aproape 10 dioptrii la ochelari. Adică e aproape oarbă!… Şi că totuşi realizează (cu inima mai mult), lucrurile acestea incredibile!…

Şi că mai are câteva sute de costume populare şi scoarţe vechi de sute de ani împachetate în multă- multă pasiune pentru frumos şi autentic.

Şi tot copii care au participat la acest festival UNIC  aş mai fi dorit să ştie că Domnica Trop nu este un rapsod obişnuit poleit cu vorbe de complezenţă la fel ca alţi cântăreţi.

Că ea n-a cântat în viaţa ei pentru vreo procopseală adică pentru a gâdila urechile clienţilor cu buzunare multe şi degete groase şi modul în care ea îşi trăieşte ultimii ani din viaţă o dovedesc din plin.

Dar mai ales aş fi vrut să afle aceşti copii că ea este foarte riguroasă când vine vorba de cântec şi de tradiţie. Pentru că Domnica Trop a fost şi a rămas, în simplitatea ei RESPONSABILĂ.

Am să mă justific acum în două vorbe şi mai târziu într-o carte şi într-un film amplu.

Am fost în sala de operaţie alături de marele Profesor Dănăilă –intrat în Cartea Recordurilor cu peste 35 000 de operaţii pe creier sau de doctoriţa Gheorghiţescu atunci când aceştia scoteau o tumoră din străfundurile acestui organ şi am discutat despre cântec şi rostul lui în economia acestui organ dar şi cu alte nume mari ale chirurgiei româneşti şi nu fac defel afirmaţii gratuite…

Am discutat dimpreună cu Mama Domnica şi cu Profesorul Dulcan –şi Domnia Sa un alt eminent cercetător al creierului despre vindecarea prin cântec şi a fost de acord că vorbele cântate de Mama Domnica pot iniţia, răspunsuri interioare cerebrale tămăduitoare…

Despre aste întâmplări dar şi multe altele, poate că am să scriu dar după ce ea o să-mi dea voie ea. Pentru că m-a rugat să păstrez doar pentru mine anume taine pe care mi le-a transmis cu mare greutate– cum ar fi aceea cu privire la dizolvarea unei tumori prin puterea gândului şi încă ceva…

N-a fost timp la Curtişoara pentru astfel de divagaţii iar copii nu se aflau acolo pentru astfel de informaţii…

Aici trebuie respectate rigorile organizatorice… Dar, să revenim la oile Mamei Domnica…

Îl întreb pe domnul director – un om cumsecade şi calm, unde-i domnu Brozbă şi-mi spune că-i după bere. După un timp apare şi acesta jovial, deloc zgârcit cu vorbele,  şi foarte grăbit- ca de obicei!.

Dan Alexoae „copilul” de suflet al Mamei Domnica – după cum se exprima Dorin Brozbă, şi dr Dumitru Hortopan inimosul director al Muzeului Judeţean Gorj

Îl las împreună cu Mama Domnica şi plec înspre casa muzeu ca să mai văd ce se pregăteşte. Marinică îmi face poze cu domnul director Hortopan.

În curtea muzeului de la Curtişoara

Bustul realizat de Gabi Radovici – artist plastic din Drobeta Turnu Severin. La ora la care începea spectacolul tatăl acestuia un alt reputat artist plastic severinean, pleca în lumea celor drepţi… Dumnezeu să-l odihnească!…

Tabloul realizat de Andrei Coptil pe muzică de… Domnica Trop

Când mă întorc o găsesc umbând desculţă prin cameră, agitată şi nervoasă.

„Ce se-ntâmplă?” o întreb nedumerit.

„M-a pusă dracu să beau bere de la Brozbă şi-acu m-a lovi o durere de cap de-mi vine să crăp”

„Ieşi puţin afară la aer şi aşteaptă-mă!”…

Mama Domnica desculţă pe prispă

Cobor scările şi mă duc iar la nea Petre să-i cer nişte apă ca să nu mai fac încă un drum la bufetul din sat.

După apă

Acesta îmi aduce din frigider o sticlă cu apă plată pe care i-o aduc Mamei Domnica.

„Bea apă multă ca să poţi să scoţi mai fuga berea din mata şi să nu mai pui gura pe bere că ştii că ai diabet!”…

„Uitai mumă!”…

Oana Pîrvan a venit şi ea după noi să-i cânte Mamei Domnica aşa cum a făcut-o şi la Argeş la domnul Profesor Dulcan.

Mama Domnica îmi spune uitându-se cu drag la Oana:

„Vezi mata mumă ce-i frumoasă fata asta? Asta cântă aproape mai bine ca mine!”

Îi spun Oanei cât e de-ncântată de cămaşa pe care i-a dăruit-o de ziua ei şi Mama Domnica după ce mă lasă să termin vorba, îmi spune:

„Să nu uiţi mata să le spui cân oi muri să m-a-ngroape în camaşa asta!”…

Cămaşa pe care Oana Pîrvan i-a dăruit-o de ziua ei

Ritualul îmbrăcării. Cu mici excepţii întreaga aventură din 12 iulie, se regăseşte şi în format video

„Vezi-ţi de treabă că îţi mai face Oana şi altele şi tre să le porţi pân-atunci când o fi!”…

Sună telefonul. La celălalt capăt Gică Pătraşcu- inimosul primar din Ponoare. Mă-ntreabă pe unde suntem. Îi spun că sunt cu Mama Domnica în biroul fostului Prim-Ministru Tătărăscu de la Curtişoara, iar el îmi spune că tocmai lucrează la Festivalul „Ponoare-Ponoare” de anul acesta şi unde Mama Domnica va avea parte de surprize foarte plăcute.

„Să nu uiţi Gică s-o treci şi pe ea pe lista cu cei pe care-i plăteşti… Ştii şi tu că trăieşte dintr-o pensie de nimic…”

„Stai liniştit că s-a aprobat în Consiliu să cumpărăm 200 de CD-uri aşa că o să aibă destui bani!”…

Fac un calcul rapid 200 la o primărie înmulţit cu 15. Şi câte primării o mai fi…

„Gică, să te-audă Dumnezeu, îi spun… Mama Domnica s-a deochiat săraca de câte vorbe a tot auzit de la unii şi alţii care s-au poleit cu renumele ei. Uite şi-acu o doare capu”…

„Lasă, fii cuminte, îmi spune, o să vezi”…

Nu ştiu de ce nu s-a gândit să-i dea ei personal banii dar, e treaba impresarilor ei, nu mă mai bag de-acum că nu-s mecanic…

„Bine Gică, ai grijă de tine… să trăieşti şi să fii sănătos!”…

Lângă casa muzeu, o pasăre îngâna copii care cântau

Onoratul juriu

Oana Pîrvan din Ponoare – managerul firmei “Acul şi aţa” al cărei şef de departament “creaţie artistică” este chiar Mama Domnica

„Spectacul” s-a terminat… Camerele video s-au oprit, imaginile sunt arhivate în fişierele directoare justificative din care se vor edita viitoarele emisiuni şi interviuri la teve-uri, aparatele foto au cu ce completa vorbele din jurnalele de săptămâna viitoare şi din cele ce vor urma, reflectoarele s-au stins…

Noaptea târziu, după ce s-a sfârşit festivalul din bătătura casei Mamei Domnica (săraca femeie, ea e convinsă şi azi, după mai bine de un an, că aia E CHIAR CASA EI!) am plecat spre Severin pentru prima dată în ultimii ani, FĂRĂ Mama Domnica. Eram liniştit şi cu sentimentul că am făcut ceeace trebuia.

Pe drum, la lumina palidă a farurilor ce galopau prin întuneric, mă gândeam că iată!, la inaugurarea „Casei memoriale Domnica Trop”  anul trecut, pensia ei era de 33 de lei, glicemia cu puţin sub 500 iar tensiunea arterială nu mai vorbesc!…

Acum – prin bună-voinţa dezinteresată a unor doctori din Severin care s-au aplecat atenţi pe baremele cu boli, ea e de 230 de lei… Pe lună!… Şi mai ales PE DREPT pentru că Mama Domnica e chiar bolnavă…

„Lucrurile s-au schimbat în sfârşit în bine pentru Mama Domnica”, îmi spune domnul Brozbă. CD-urile pe care le vor distribui muzeelor, primăriilor, festivalurile din anii ce vor veni care deja îi poartă numele, casa muzeu care are atârnată placa de lemn cu numele ei – le vor aduce bani mulţi iar ea de-acum poate fi liniştită din punct de vedere material…

Cei care de-acum o vor reprezenta oficial şi financiar în lume mi-au promis că se vor ocupa ei pe viitor de tot ce va avea nevoie.

„Să fii liniştit că n-o să-i mai lipsească nimic Mamei Domnica!”, mi-a spus la despărţire domnul Brozbă…

Şi e normal aşa, ca să se bucure şi ea acum la bătrâneţe nu doar de laude, laude,  muuuuuuulte laude de la unii şi de la alţii ci să primească şi niscaiva bănuţi mai mulţi. Nu pentru cine ştie ce distracţii că acu ea-i bătrână, ci pentru câte o cutie cu unsoare de dat la genunchi sau la tâmplele albe sau pentru boabele de inimă care o ţin încă în viaţă şi care sunt cooolmea! mai scumpe decât pensia ei actuală…

Vineri dimineaţa pe la 7 jumate am sunat-o şi mi-a spus de cum a răspuns:

„Mumă, mumă era cât pe ce să mor!”…

„Păi ce-ai păţit?” am întrebat-o simţind frisoane reci pe spinare…

„M-am nacajit rău acolo, nu ţ-am mai spus mata… am mâncat mâncarea alora şi nu mi-a priit defel!… Am vomitat pan-acasă… am crezut că-mi iasă şi sufletu din mine… m-a lovit o durere de cap şi de burtă de nu credeam că mai apuc altă zi”…

„Şi-acu eşti bine?”…

„Acu m-a mai ogoi că-mi facu tatătu Gheorghe un ceai şi luai şi pastilele alea… Do adurmisăm cân tilifonaşi… Da să ştii mata mumă, să nu te superi pe mine… da’ că tot vorbim acu, îţi spun… eu nu mai am ce cata să plec de-acasă di la mine… Mi-au spus fetele că aia nu-i casa mea.. i doar aşa…  Aici e casa mea şi eu de-aici nu mai plec defel!… Eu nici acu nu ştiu la ce m-ai luat mata ieri de-acasă de la mine”…

„Păi nu fusărăm la festival, uitaşi?!… Au zis cei de-acolo că o să-ţi dea de-acum-colo şi mata bani destui, că o să aibă grijă de mata să nu îţi mai lipsească nimic”…

Am liniştit-o cum am putut apoi am rugat să sune neaparat la Târgu Jiu să vorbească cu domnii impresari care mi-au promis că or să se ocupe aşa cum trebuie de ea de-aci înainte şi să nu uite mai ales să le reamintească să meargă pe 20 iulie la programare la cabinetul de diabet să ia şi să-i aducă reţeta de insulină…

M-a sunat ceva mai târziu ea şi mi-a spus că impresarii ei de la Târgu Jiu – domnul Brozbă şi domnul director – i-au promis că vor veni la ea în zilele următoare să-i aducă şi banii promişi şi medicamentele necesare. Singurul lucru care mi s-a părut c urios în ceeace mi-a mai povestit a fost faptul că nici ea nici tata Gheorghe n-au semnat nici o hârtie cu impresarii de la Târgu Jiu cu privire la casa muzeu sau CD-uri sau festival. Mi-a spus pentru că au certat-o fetele ei pentru aranjamentele astea. I-am spus că lucrurile astea se vor limpezi într-o zi…

„A zâs fetele mele că s-a interesază ele la vrunu de  ştie cum stă treaba cu sidiurile alea vândute şi cu fistivalu şi cu spectacu”… Am răsuflat uşurat că şi-a revenit şi că e sănătoasă – atât cât mai poate fi…

Un telefon din inima Transilvaniei mă trezeşte la altă realitate: am început un alt proiect care mă aşteaptă… Orele sunt înaintate. Să purcedem deci la acţiune!…

În loc de epilog

Vineri la prânz. Undeva în Severin…

Pe o terasă proaspăt deschisă, un individ tuciuriu cu chelie lucindă la soare îşi soarbe tacticos cafeaua. Pe când îşi desface cu mişcări rotitoare foiţa scumpă de pe pachetul cu ţigarete de lux, întoarce capul spre maşina sport cu două locuri parcată pe trotuarul de vis-a-vis. ..

Am recunoscut imediat specimenu: „Asta are, asta n-are… asta e câştigătoare… marcă banu şi ghiceşte… care?”

Fotografiile următoare au fost realizate de minunatul artist fotograf –  Ana-Maria Băluţă din Tîrgu Jiu

Oana Pîrvan

Luciana Ene

Frăguţele croşetate cu dragoste de doamna Rodica Belea din Timişoara pentru Mama Domnica Trop

 

1 Comment

  • Foarte frumos!

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!