Aug 3, 2012 - articole    No Comments

Din vârful tastelor pag 200

Societatea noastră de azi este din ce în ce mai confuză şi mai anesteziată de fluviile de cuvinte preţioase doveditoare de “adevăr şi succes”, care o inundă, agresează, manipulează pe toate canalele media.
O altfel de reţetă a succesului sau afacere profitabilă pe care am observat-o cu greu în ultimul timp, pentru că este destul de discretă (deşi e “la vedere” şi ne intră zilnic aproape în ochi), şi despre care mi-am propus să cercetez şi să scriu este aceea în care ingredientul principal este “folclorul autentic”.

Până la întocmirea unei expuneri mai ample despre “proiecte europene” sau “festivaluri”, eventual garnisită şi cu exemple concrete, voi sugera doar câteva repere sau puncte de plecare.
“Folclor” ar însemna etimologic “ceeace ştie o comunitate” folk-lore” – “înţelepciunea poporului”. Această ştiinţă, acest patrimoniu de informaţii bune pentru comunitate a fost consemnată pentru a nu fi uitată încă de când există scrisul.
Scribii egipteni, indieni, chinezi, greci, romani consemnau pentru stăpânii lor observaţii diverse despre ceilalţi: obiceiuri, descântece, superstiţii, mâncarea folosită, haine, cântece, zeii la care se roagă, năravuri, fapte, etc.
În timpul lui Amerigo Vespuci, la mijloc de secol XV sunt aduşi în Europa câţiva indieni din America şi odată cu ei câteva obiecte personale sau din arealul lor– amulete “magice”, măşti, pietre însemnate cu culori şi semne. Obiecte diverse şi specifice care au stârnit curiozitatea aristocraţiei europene.
După acest prim episod, moda palatelor aristocratice a presupus dotarea ulterioară cu astfel de obiecte exotice aduse de prin ţinuturile îndepărtate aparţinând altor culturi şi care să incite curiozitatea musafirilor. Aşa apar germenii primelor muzee şi odată cu acestea şi moda jurnalelor de călătorie – un fel de variantă “muzeistică” scrisă.
În anii 1800 un francez, Louis Francois inventează termenul de “etnologie” şi lansează şi moda studiilor antropologice iar după aproape 40 de ani, un britanic – William John Thoms introduce cuvântul care va face carieră, – “folclor”. Folcloriştii vor purcede de-acum să culeagă cântece, poveşti, credinţe, obiceiuri, dansuri, etc.
La noi, după ce-şi termină studiile în Apus, Alecsandri şi Alecu Russo se apucă şi ei să “culeagă” cântecele populare cântate pe la sate. Concomitent apare “Dacia literară” (1840) în care Mihail Kogălniceanu şi Iacob Negruzzi atrag atenţia asupra “comorilor sufleteşti” ale ţăranului român.
Baladele şi cântecele adunate de Alecsandri stârnesc admiraţia generală şi imediat încep să fie traduse şi publicate în mai multe limbi europene.
În 1866, după ce este publicată cartea “Poeziile populare ale românilor” şi Alecsandri este consacrat definitiv ca descoperitor şi promotor al valorilor autentice româneşti, se înfiinţează “ Societatea Literalia” care se va redenumi curând sub numele de Academia Română.
Pentru cei curioşi, – aşa şi-a început activitatea onorabilul for român – culegând, analizând şi publicând culegeri cu poezii populare.
Trebuie, în economia acestui articol, menţionat momentul 1882 când Jarnik-Bârseanu solicită publicarea unui volum de “Doine şi strigături”. Alecsandri afirmă la şedinţa consacrată discutării acestei lucrări, că este o colecţie “apocrifă, imitaţiune după cântecele deja cunoscute”.
Am menţionat acest episod aparent fără importanţă pentru a semnala momentul apariţiei ideii şi nevoii de analiză şi de critică a producţiilor literare apărute deja în exces, pentru a nu sufoca publicul cu texte deja publicate. La discuţii a participat Maiorescu care a insistat asupra păstrării şi a acestor texte întrucât le găsea “importante pentru spiritualitatea poporului român” fiind susţinut şi de Vasile Manu.
Alecsandri rămâne exigent dar este de acord că “pot fi variante diferite în regiuni româneşti diferite”.
Exigenţa acestuia merge până la a respinge o altă lucrare – de data asta chiar a unui membru al Academiei române – Atanasie Marienescu care întocmeşte o colecţie de balade – “Novăceştii” însă despre care Alecsandri afirmă că aceste texte cu pretenţii de poezie populară nu este “adevărat poporală în toată firea ei”. Tot el încheie spunând că “dorinţa Academiei este aceea de a publica mai ales adevărata poezie a poporului român”.
Aşa se face că, încă din primii ani de existenţă, Academia are în persoana lui Vasile Alecsandri un sever critic care analiza cu maximă exigenţă autenticitatea culegerilor.
El va fi ajutat şi susţinut în această atitudine de Bogdan Petriceicu Haşdeu care, în anul ce va marca cucerirea independenţei de stat a României – 1877,- va susţine la una din şedinţele Academiei culegerea sistematică şi cercetarea riguroasă pe bază de chestionare a tradiţiilor folclorice de pe întreg teritoriul naţional.
Chestionarul lui cuprinde peste 700 de întrebări şi este tipărit în câteva mii de exemplare pentru a fi cunoscute şi folosite pe întregul teritoriul românesc.
Tot Haşdeu propune creerea unor premii de stat acordate de Academia Română pentru diverse studii cum ar fi “nunta la români”, naşterea sau înmormântarea sau “botanica populară”.
Acum se afirmă modestul preot bucovinean Simion Florea Marian care primeşte de la reputatul savant care era Haşdeu, calificativul de “singurul etnograf român în adevăratul înţeles al cuvântului”.
Mai sunt premiate lucrări precum “Medicina babelor” a lui Lupaşcu, “Cimiliturile românilor” a lui Gorovei, “Proverbele” lui Zanne, basmele şi jocurile aromânilor publicate de Papahagi sau studiile şi cercetările lui Tudor Pamfile.
În 23 de ani de la înfiinţare, de sub ochiul exigent al Academiei au ieşit peste 40 de volume cu poezii populare, basme şi legende, ghicitori, obiceiuri, descântece, superstiţii şi credinţe, etc.
Războaiele mondiale dar şi industrializarea accelerată a societăţii europene, generatoarea societăţii de tip urban, au produs modificări profunde în tot ceeace priveşte spiritul popular românesc.
Oraşul a cotropit satul, hainele orăşenilor au înlocuit în scurt timp cămaşa populară străveche, semnele şi-au pierdut importanţa şi semnificaţia iar folclorul aşa cum era el cunoscut şi consemnat de corifeii Academiei mai sus pomeniţi a fost înlocuit treptat de cel urban comercial şi consumist.
În anii epocii comuniste folclorul a fost în principal adaptat “nevoilor” partidului.
Pentru a controla eficient masele “largi”, partidul comunist, asemeni romanilor care au ocupat vremelnic Dacia, a trecut la inventarierea şi ulterior gestionarea eficientă a credinţelor populaţiei existente la oraşe şi sate şi eliminarea celor ne-conforme “indicaţiilor”.
Televiziunea, presa şi activiştii propagandişti specilizaţi în “stimularea fenomenului cultural” au generat o formă de cultură populară “nouă” de tip hei-rupist, cunoscută şi sub denumirea de “dârla-dârla”. Folclorul devenise instrument la fel de eficient ca Marea Propagandă roşie pentru spălarea creierelor şi naşterea mult-doritului “om nou”.
Spre exemplu, să ne amintim că la “oraş” responsabilul cu tradiţiile “strămoşeşti” era desigur, tovarăşul de la propagandă sau de la sindicat.
Sarcina “aducerii lui moş Gerilă” aparţinea comitetului de sindicat. Propagandiştii harnici, tovarăşii trepăduşi activişti de partid întocmeau listele cu plasele ce conţineau eugenii, jucării de plastic şi câteva “bombonele” învelite în hârtie răsucită pentru copiii de proletari. Un “tovarăş” desemnat cu atenţie îl interpreta pe “moşu” acesta jucând de fapt rolul ascultătorului de poezele sau cântecele rostite de copii cu voci guturale şi priviri speriate în schimbul primirii plasei– tot de plastic, desigur cu “cadourile” trimise de de fapt de partid.
Definitoriu pentru cultura folclorică de tip “nou” a fost festivalul “Cântarea României”- un fenomen cultural inventat de politrucii impostori ai lui Ceuşescu prin anii 70’.
Aici trupele de amatori erau puse să cânte, să danseze tematic, să picteze, să joace teatru, să omagieze, să “brigadeze”, etc spre disperarea elitelor adevărate care se vedeau înlocuite discret şi înlăturate agresiv de aceşti trepăduşi “culturali” responsabili cu organizarea agendei festivalului.
Activişti etnologi-dialectologi burtoşi şi transpiraţi de enormele “griji” ce apăsau pe umerii lor, cu haina atârnată de umeri şi şapca binecunoscută pe fruntea lucioasă, posesori de carnete de partid erau beneficiarii unor sume imense.
Colectate din corupţie, din promovarea pseudo-vedetelor, a pseudo-jurizărilor, a turneelor interne şi internaţionale, a chermezelor de după festivaluri, etc.
Să menţionăm neaparat că după căderea regimului comunist, aprigii şi “deştepţii băieţi” de la “cultură” s-au reorientat spre puşculiţa cu fonduri europene. Cum s-au adaptat, cum s-au reorganizat în haitele de tip “nou” şi cum transferă în conturile personale aceşti bani comunitari destinaţi conservării valorilor autentice, într-un articol viitor.
Să spunem că aceşti indivizi care îngheţau în faţa secretarului de partid de la judeţ, n-au reuşit NICIODATĂ să transforme festivalurile de folclor în folclorul de festival în Cultură populară. Adică NICIODATĂ un ţăran n-a reuşit să cânte din inimă la nuntă sau la nedei sau la sărbătorile LUI, refrenele sugerate de instructorii activişti, adică din acelea cu partidul şi conducătorul.
Televiziunea comunistă unică a devenit din ce în ce mai mult un mijloc de recrutare a viitoarelor vedete de “festival” şi ulterior de turnee internaţionale prin intermediul unor emisiuni gen “Floarea din grădină”. Aici era ştiut de toţi că şpaga (celebrul geamantan cu ţuică, brânză, carne, vin) pentru realizatorii responsabili cu “pre-selecţia”, era la putere.
În prezent televiziunea care este parte integrantă şi importantă în ecuaţia promovării folcloristelor (multiplicată post-decembrie 89 înfernal în aproape 1000 de posturi tv!!!) are în principal menirea de a spori doar valoarea hârtiilor pe care acestea le cer la sindrofiile românilor bogaţi sau a celor plecaţi prin ţări străine şi sfâşiaţi de dorul de acasă… va urma

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!